Jurnal de Constanța: Lecții importante de la Cursul pentru Jurnaliștii care Transmit din Zone de Conflict
Drumuri pe care te poartă jurnalismul
Scriu aceste rânduri încă la cald, de teamă să nu uit nimic din lucrurile care s-au întâmplat săptămâna trecută. Încă am multe de procesat. Derulez poze și clipuri ca să îmi reamintesc că totul a fost real. Real!Real!Real! Așa se spune printre militari în caz că o simulare este întreruptă de o situație adevărată, potențial periculoasă.
Am petrecut cinci zile la Cursul pentru Jurnaliști care Transmit din Zone de Conflict, organizat de Ministerul Apărării Naționale prin Direcția de Informare și Relații Publice. A fost poate cea mai deosebită experiență din viața mea, experiență care, recunosc, m-a schimbat profund. Astăzi, mai degrabă decât să relatez de la niște activități, vă povestesc despre lecțiile de viață cu care am plecat acasă, spre Iași. Fac asta cu precădere fiindcă motivul pentru care am ales să mă implic în acest curs a fost, mai înainte de toate, dorința de a fi pregătită pentru orice eventuală deplasare într-o zonă de conflict. Când vii ca jurnalist pe un front, prima bătălie pe care o duci este cu propria minte: cum îți controlezi teama, cum îți însușești toate regulile unui front, cum faci ca activitățile tale jurnalistice să-și atingă scopul fără să pună în pericol viața ta sau a celorlalți. Astfel, am încercat să culeg din fiecare moment petrecut alături de militari, câte ceva pe care să-l aplic măcar mental și în viața de zi cu zi. Vă las lecțiile aici și vă încurajați să le internalizați și voi.
Lecția 1: Cel mai bun antidot pentru panică e disciplina.
Atât pentru mine, cât și pentru ceilalți colegi ai mei de la curs, o multitudine de lucruri pe care le-am trăit aici au fost premiere. Unii (dacă nu cumva chiar toți) au ținut pentru prima oară în mâini o armă reală cu cartușe reale și au tras cu ea, unii s-au scufundat pentru prima oară, alții au zburat pentru prima oară sau au ieșit pentru prima oară în largul mării cu o fregată. Și dacă nu a fost vorba de ceva punctual, spre exemplu frica de apă, cred că toți am simțit gustul temerii de necunoscut măcar puțin.
În ceea ce mă privește, au fost două situații în care am simțit panică în adevăratul sens al cuvântului. Mai întâi, în poligonul de tragere. Deși fiecare cursant a avut în spatele său un militar al Forțelor pentru Operații Speciale (FOS) și deși am fost pasionată toată viața de jocurile „cu împușcături” cum le spuneam în copilărie, să mă văd față în față cu o armă încărcată, cu ceva ce poate oricând să curme o viață, mi-a făcut inima să o ia razna. Sudoarea care îmi curgea pe frunte nu era câtuși de puțin de la casca și vesta antiglonț cu care a fost blindat fiecare, și nici de la greutatea armei de asalt HK 416, care avea, cred eu, peste 10 kilograme. Când am îndreptat pușca spre țintă și am tras întâia oară, îmi simțeam degetul arătător ca de gumă. În mod paradoxal, atunci s-a produs declicul. Cu fiecare bubuitură și cu fiecare zdruncinătură de la recul, m-am liniștit puțin câte puțin. A fost de un real ajutor și instructorul meu de la FOS care putea observa oricând mă copleșeau emoțiile: „Tremuri. Asigură arma și las-o jos.” Când mai apoi a trebuit să tragem și cu un pistol, un Glock 17 generația a 5-a, am luat-o de la capăt. Din nou tremur, din nou emoții. Din nou vocea instructorului în spate care îmi spunea calm și apăsat: „Respiră. Inspiră, expiră și trage”.
Mai apoi, au fost scufundările. Le-am făcut tot asistați de un instructor din partea Centrului 39 Scafandri din Constanța. Dacă în cazul trasului cu arma în poligon m-am temut la început, aici eram chiar entuziasmată până să mi se agațe de corp butelia grea de oxigen. Din momentul în care am intrat în apă și mi-am dat seama că faptul că știu să înot e inutil și că mi-e extrem de greu să mă țin la suprafața din cauza echipamentului, am început pe nesimțite să hiperventilez. Erau prea multe coordonate noi de care trebuia să țin cont: să respir pe gură, să nu respir pe nas, să nu-mi intre apă în vizor, dacă-mi intră să o dau afară, să echilibrez presiunea în urechi făcând manevra valsalva. Mi-am dat seama că nu mă pot aduna să respir așa cum trebuie prin tubul de oxigen decât dacă mi-l țin cu mâna blocat în gură, așa că de restul lucrurilor trebuia să mă ocup acum cu o singură mână. Calmul instructorului n-a mai ajutat. De data asta a fost nevoie să mă calmez singură, să-mi impun să respir normal astfel încât să pot ajunge la fund. Aproape a funcționat, însă când mai aveam doar foarte puțin până la finalul traseului, toată disciplina cu care țineam în frâu panica s-a năruit din cauza durerii de urechi. Nu făcusem manevra de echilibrare a presiunii corect. Am ieșit la suprafață imediat.
Acum, realist vorbind, un jurnalist într-o zonă de conflict probabil n-o să facă niciodată scufundări și mai mult ca sigur n-o să pună mâna vreodată pe armă, dacă vrea să-și păstreze puținele forme de protecție de care dispune prin convenții internaționale. Și totuși, eu am văzut utilitatea acestor două activități: să ne pună față în față cu senzații noi, astfel încât să ne obișnuim cu necunoscutul, cu bubuitul armelor, cu sentimentul că nu poți respira decât dacă te calmezi. A fi suficient de disciplinat încât să îți poți controla teama de nou e ceva vital într-o zonă de conflict.
Lecția 2: Audaces fortuna juvat.
Printre militari, se spune „Norocul e de partea celor curajoși”. În ceea ce mă privește, eu i-aș spune mai degrabă „Nu riști, nu câștigi”. Poate-i același lucru. Mai devreme vorbeam despre frică, dar aș vrea să vorbesc și despre dățile în care mi-am impus să uit de ea, să refuz să stau deoparte și să experimentez tot ce s-a putut experimenta în cadrul acestui curs.
Rememorez acum alte două momente. Primul s-a întâmplat în cadrul ieșirii noastre în larg la bordul Fregatei F111 Mărășești când coordonatorii noștri au cerut patru jurnaliști voluntari care să participe la exercițiul de căutare-salvare. Sincer, n-aș ști să spun ce m-a determinat să mă ofer. A fost acel tip de impuls aproape fizic care te împinge în față atunci când sari cu o parașută. Rolul nostru ar fi fost să imortalizăm întreaga simulare… iar eu nici măcar nu aveam camera de fotografiat la mine. Am avut, însă, noroc: unul dintre colegii mei jurnaliști mi-a împrumutat un telefon cu o cameră mai bună cu care să pot trage câteva cadre video din timpul exercițiului.
A fost destul de complicat, recunosc. Să stăm într-o formație, cât mai strânși unul de altul, să pășim pe podeaua plină de obstacole a fregatei și să filmăm scenele fără a ne pierde de grup - cu alte cuvinte, fără a ne pune în pericol - toate presupun o atenție distributivă aproape fără cusur.
Nimic nu s-a comparat însă cu al doilea moment la care m-am oferit să particip. În cea de-a treia zi, întreaga echipă de jurnaliști s-a deplasat către Baza 57 Aeriană de la Mihail Kogălniceanu, unde urma să zburăm cu aeronava Hercules. De acolo, am aflat că vom avea ocazia să vedem un exercițiu de parașutism al militarilor FOS. A fost prima zi în care mi-am luat camera cu mine, astfel că nu pot descrie entuziasmul pe care l-am simțit, gândindu-mă la cadrele fantastice pe care îmi doream să le fac. Pentru a putea fotografia, însă, în condiții de siguranță, personalul aeronavei ne-a echipat pe mine, pe un alt coleg jurnalist și pe organizatorii noștri - la rândul lor înarmați cu camere de fotografiat - în hamuri care să ne permită să ne apropiem de trapa aeronavei, când aceasta se va deschide.
Adrenalina a fost la cote maxime. Inițial, când am văzut operatorii de la Forțele Speciale apropiindu-se de gura de lumină care se căscase în burta avionului, m-am blocat. M-am lăsat absorbită de întreaga scenă de parcă ar fi fost dintr-un film. Când însă au început să-și facă semne unul altuia că mai sunt doar trei minute până la săritură, mi-am revenit în fire și m-am apropiat și eu, atât cât mi-au permis hățurile prinse de podea. Chiar când cablul mă anunța că nu pot merge mai departe, am apăsat pe declanșatorul aparatului ca un militar pe trăgaciul armei și am surprins cadrul de care sunt poate cea mai mândră din toată cariera mea.
Lecția 3: Ai încredere în cei care îți apără viața cu prețul vieții lor.
Timp de cinci zile cât a durat cursul, am fost înconjurați de militari din toate departamentele armatei, militari care își desfășoară activitatea în aer, la sol, pe apă sau sub apă, militari care se ocupă de demontarea fake-news-urilor din zona apărării sau militarii nenumiți ai FOS. Primul instinct când m-am văzut față în față cu ei toți a fost să mă înclin, pentru că admirația și respectul pe care le simțeam existau în sufletul meu cu mult înaintea cursului.
Pe urmă, am stat și m-am întrebat dacă nu cumva această admirație e insuficientă într-o zonă de conflict, dacă nu cumva sunt mai multe lucruri pe care ar trebui să le simt când mă raportez la cei care e posibil să-mi salveze viața într-o situație. Și răspunsul a fost, evident, că nu-i destul doar să admiri, ci trebuie să ai încredere. Să ajungi să fii conștient de faptul că, pe front, un militar îți poate apăra viața cu prețul vieții lui. În același timp, el la rândul său trebuie să poată avea încredere în tine, pentru că și un jurnalist poate curma vieți într-o zonă de război. O informație dată prea devreme, o fotografie care dă de gol locații, un detaliu care ar fi trebuit să rămână clasificat - toate acestea au capacitatea de a transforma un jurnalist într-o vulnerabilitate și de a ajuta un agresor să-și ajusteze luneta, ca să facă mai multe victime. Fiecare trebuie să-și cunoască foarte bine atribuțiile și să respecte regulile zonelor de conflict în care se află.
Dacă până nu de mult, jurnaliștii de război erau, în general, embedded, adică participau la operațiuni doar împreună cu un grup de militari, acum aceștia tind din ce în ce mai mult să acționeze independent, în ideea menținerii obiectivității. Din punctul meu de vedere, e greu ca într-o situație de conflict să nu ții partea nimănui, însă depinde de tine ca jurnalist să te păstrezi cât de obiectiv cu putință. Pe de altă parte, obiectivitatea maximă nu folosește nimănui dacă nu te mai întorci acasă, dacă uiți că, în definitiv, ești tu, reporterul, versus oameni înarmați, drone sau mine antipersonal. Trebuie, deci, să rămâi aproape de cei care sunt cei mai în măsură să te apere, să ai încredere în ei. Viața ta stă și în mâinile lor, precum și viețile lor pot sta în mâinile tale.
Cea mai importantă lecție: Umărul coechipierului tău poate fi cel mai cald loc de odihnă.
Recunosc, până la acest curs, am refuzat cu îndârjire să fiu un team player. Mereu mi s-a părut o idee mai bună să lucrez de una singură. Dar aici am învățat că militarii nu sunt singurii cu care trebuie să faci echipă. La fel de importante ca ei sunt și toate celelalte banderole cu inscripția PRESS. Chiar dacă, poate, într-o situație obișnuită ai căuta să-l întreci pe colegul tău dintr-o redacție concurentă, pe front el este o șansă în plus pentru tine să supraviețuiești. Și tu o șansă în plus pentru el.
O să-mi rămână mereu în minte cum, la urcarea și la coborârea din camioanele de patrulă, fiecare a avut grijă ca cel din urma sa să coboare în siguranță. Apoi, când alarmele au sunat sau focurile de armă au pocnit în aerul fierbinte, fiecare și-a ajutat camaradul să se pună la pământ ca să se protejeze și să se ascundă de inamici. Când am obosit, când am simțit că trebuie să mă odihnesc, am avut pe umărul cui să așez capul chiar și câteva minute. Când mi-a fost frică, am avut pe cine să strâng în brațe.
Am fost 19 jurnaliști și voluntari ai Crucii Roșii la acest curs și până în ziua în care ne-am luat la revedere unii de la alții, niciunul nu a fost pe cont propriu. Ajutorul față de colegi a venit aproape instinctual. Cumva, asta m-a pus pe gânduri. Războiul, așa cum e el, îngrozitor, cumplit, dezbină și în același timp cred că și apropie. Exercițiile riguroase și contextele aproape reale au născut în fiecare dintre noi sentimentul de camaraderie. Pentru mine, cel puțin, ăsta cred că e cel mai valoros lucru cu care am plecat de la curs.
Îmi amintesc cu drag de colegii mei, de prietenii pe care mi i-am făcut în aceste cinci zile petrecute la Constanța, de organizatorii care s-au purtat atât de bine cu noi și au avut grijă să fim în regulă în fiecare moment. A fost o experiență aparte, ceva ce am trăit o singură dată în viață, dar îmi va fi imposibil să uit.
V-a transmis cu multă căldură,
Miruna.